Ce spune Marius Oprea în post-faţa ediţiei româneşti a “Dicţionarului comunismului” coordonat de istoricul Stephane Courtois şi tradus în mioritica-ne limbă, în 2008: “Aţi avut până la această pagină un dicţionar al comunismului din care practic, România lipseşte (…) Există nu numai lipsa de voinţă politică de a vorbi despre comunism, ci ş-a afirmat tocmai voinţa politică de a nu vorbi despre el … În acest context şi din această perspectivă, nu prea existăm în Europa şi în lume. Voinţa politică în recuperarea istoriei vii a comunismului, dar şi cu privire la deschiderea arhivelor, la investigaţia penală şi la condamnarea lui oficială, atât cât s-a manifestat, nu are nicio relevanţă în medii academice în care, de pildă, numai colegii polonezi de la Institutul Memoriei Naţionale publică anual 150 de volume traduse în limbi de circulaţie universală (îmi e jenă, dar trebuie să spun că tot ce au publicat ei în doi ani depăşeşte ca număr de volume ceea ce am publicat noi , în acest domeniu de cercetare, în 18 ani)”.

Ieri, la un curs despre istorie orală, profesorul Doru Radosav şi-a dezechilibrat puţin discursul ajungând în zona scandalului şefiei de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România (IICCR) şi a demiterii lui Marius Oprea: “Cum să facă procesul comunismului, cineva care a copilărit pe Primăverii?” (vezi noul director Vladimir Tismăneanu), s-a întrebat retoric Radosav. Şi a mai vorbit despre o chestie pe care abia ieri am conştientizat-o drept cauză a indiferenţei noastre pentru trecutul recent: despre culpă. Cică în exercitarea memoriei ca instrument istoric, tre să existe o presiune etică. De-aia după cel de-al doilea război mondial au ţăşnit mii de mărturii ale supravieţuitorilor din lagărele naziste, dintr-o tensiune între generaţiile nouă şi veche, cea dintâi acuzatoare la adresa celei de-a doua pentru criminalitatea la care s-a făcut părtaşă. Iar puţinii care au rezistat în faţa totalitarismelor secolului XX şi n-au fost laşi induc prin simpla lor prezenţă o culpă generalizată a celorlaţi, a masei. De-aia, în România, de exemplu, se spune la comun: toţi am suferit pe vremea comunismului, ce puteai face? Deşi e o realitate socială, nu e şi o realitate etică pentru că doar câţiva au fost bătuţi şi chinuiţi şi încarceraţi pentru că s-au opus, cu curaj, pe faţă. Suferinţa lor e distilată din cuvinte iscusite şi din corectitudine politică. Ceva ce convine tuturor.

ILUSTRATIE: http://www.chrisgibbs.ca/ignorance.htm