Eu sunt româncă. Şi am nume maghiarizat. Prin familia mea s-au perindat de la bastarzi de grofi, la ceteraşi. Am specificat asta ca să nu fiu acuzată că mi-am vândut sufletul ungurilor, atunci când spun: românii nu există ca naţiune. Asta am învăţat în ultimele două săptămâni, documentând următorul articol, despre şcolile puse pe lista neagră a comasărilor sau a desfiinţării, de către Guvernul Boc.

Ei bine, multe dintre aceste şcoli sunt de la sate, pentru noi, orăşenii, ele nici nu există pe hartă. Trebuie să ne ghidăm de indicatoare, de google maps ca să le identificăm în spaţiu, însă,  urma lor e trasată cu roşu, să se vadă bine, de la distanţă de câteva secole: au fost înfiinţate de Şincai ca să aibă copiii rumânilor toleraţi în Ardeal de cele trei naţiuni stăpâne (unguri, saşi, secui) unde să înveţe în limba lor de-acasă. În româneşte. O chestie pe care guvernul actual pare să o ignore: ei spun că de-aia şcolile sunt de închis pentru că nu sunt frecventate de copii suficienţi. Însă, aceste şcoli nu au fost create pentru a deservi metropole sau cartiere sau satele-pe-verticală comuniste aka blocuri, ci au fost înfundate în margini de dealuri, sub păduri unde nu este semnal de telefon mobil, anume ca să creeze o coeziune a comunităţii, să-i înveţe carte pe cei care nu au resurse financiare sau fizice ca să se deplaseze în alte localităţi, doar pentru şcolarizare. Şincai s-a luptat pentru asta. El a gândit întocmai formarea de şcoli săteşti ca să nu mai vegeteze românii la sapă, ci să ştie să-şi completeze singuri o cerere, la Primărie.

Îmi vin în cap acum tot felul de imagini clişeizate, din filmul Ion, bunăoară, unde iobagul se duce la învăţător să-i scrie petiţiile pentru judecătorie, pentru că e şi analfabet şi nici nu ştie maghiara. Apoi mi-amintesc de Moromeţii unde Niculae le citeşte tuturor, din prispa casei, povestea lui Andersen, despre Eliza şi cele 11 lebede.

Pentru români lucrurile acestea nu contează. Sunt acolo, doi-trei nostalgici care ştiu că Şcoala Ardeleană it was a big shit, deci chiar a însemnat ceva, chiar a schimbat ceva. Nu vreau să cad în pastoralisme, nici în semănătorisme, dar parcă e greu de crezut că închizând nişte şcoli reuşeşti să scoţi din rahat învăţământul. Io zic că problema “a mare” e la şcoalele superioare care pregătesc profesori incompetenţi. Care nu mai au harul dăscălitului, care eşuează la Filologie pentru că n-au intrat cu dosar la facultăţile de bussiness, la jurnalism, la ştiinţe politice, etc. Şi pentru care a preda la ţară e o înjosire. Pentru că se visează profi-univi şi pentru că dacă sunt suficient de înfipţi, chiar reuşesc să devină.

Pe vremuri, comunităţile plăteau învăţătorul ca să rămână la ei în sat. Ţăranii construiau şcolile. Aduceau lemne din pădure, cazau şi hrăneau învăţătorul. Am mai citit, tot documentând articolul de care ziceam, că, pe parcursul secolului al XVIII-lea sunt menţionaţi doar 201 elevi români înscrişi la şcoli. Cu siguranţă au fost mai mulţi, dar totuşi, de ce autorităţile maghiare nu au boicotat propunerea lui Şincai pentru deschiderea de şcoli, pe motiv că sunt prea puţini elevi?

Românii spun că ei au fost primii locuitori ai acestor meleaguri. Dar ei nu simt nicio legătură cu ele. Ei nu au spiritul conservării. Întrebaţi un ungur, să vă convingeţi că-şi cunoaşte originile până la a ţ-şpea spiţă, că ştie să danseze şi să-şi cânte cântările. Câţi mai ştim doine? Câţi mai ştim să băgăm o ficiorească? Sunt chestii minore, de uitat rapid, de întrebat retoric. Dar, totuşi … poate că înainte de a întocmi liste cu şcoli de închis, executanţii executivului de la Cluj – mai mult decât oriunde altundeva pentru că aici s-a dovedit latinitatea poporului şi limbii – ar trebui să cugete. Să răsfoiască o carte de istorie.

FOTO: (c) Biazofia