Când dădu la o parte perdeaua, geamul sticlea de la ger în forme ciudate. Abia dacă se zărea afară din pricina artificiilor îngheţate. Cu ochii subţiaţi, de la somn, de la lumină şi de gânduri, Mihai (FOTO) îşi strecură degetele în şlapii dibuiţi sub pat. Cu un gest reflex îşi trase chiloţii, scărpinându-se, pentru că oricum nu-l vedea nimeni.
Suflă pe geam, aşa cum, atunci când era mic obişnuia să deseneze pe geamul aburind din autobuz, câini şi copaci. În ochiul deszăpezit apăru fantoma zilei care tocmai venise. Soare rece, polei şi zeci de siluete înfofolite care scoteau fum, grăbite să mai bată un cui, fiecare la fabrica care îi deţinea.
- Să-mi bag, iară luni…
***
FOTO: (c) Biazofia
…îşi spuse, uitându-se la data de pe telefon.
Mihai era omul care nu uita niciodată ce zi începea. Nici măcar în somn. Nici măcar în concediu. Iar faptul că uneori îşi dorea să uite, îl făcea tot mai conştient de rutina în care trăia.
“Cămaşa…sacoul…pantalonii…chipiul…ţigările…cheile…” pregătit pentru a începe ziua de luni. Ei, nu tocmai, de data asta trebuia să treacă pe la service să-şi recupereze maşina. Asta însemna să ia autobuzul şi să ocolească puţin drumul pe care îl făcea în fiecare zi. Dacă nu m-aş mai duce deloc?, nu, nu se poate, n-avea nici un fel de scuză.
Autobuzul, plin-ochi mirosea a cafea ieftină, pastă de dinţi şi spray, de parcă toate aceste mirosuri cumulate nu te făceau decât să fii conştinent că cei care se împingeau printre scaune sunt şi ei oameni şi au preferinţe: cafeaua măcinată de la non-stopul de la subsolul blocului, Blend-a-Med şi “Obsesie” de la “Farmec”. Cineva îl călcă pe vârful pantofilor lustruiţi. “Pardon- nu face nimic”, răspunse, deşi ştia că face, pierduse în acea dimineaţă cinci minute din timpul său lustruindu-şi exact vârful acela de pantof. Se uită mai bine la acea persoană, care purta un palton vişiniu şi fular verde şi căreia nu îi vedea decât ceafa. Îi părea cunoscută, însă nu-şi amintea împrejurarea. Autobuzul opri în staţie şi femeia dădu să coboare. Mihai îşi luă inima în dinţi şi o apucă de mânecă, spunând:
- …
Gatul incerca sa i se smulga din prinsoarea ghearei. Sunetele refuzau sa iasa. Nodul lipicios care impiedica toate cuvintele adunate din copilarie, dintr-o vreme cu gust de macaroane cu branza si pateu, mult pateu, crestea. Transpira. Femeia se intorsese acum si il privea cu severitate.
- Elev Stratean, deschide gura si vorbeste!
- Da, sa traiti!
Isi acoperi gura cu mainile, intr-o apasare dureroasa. Dupa atatia ani, in care isi imaginase aproape in fiecare noapte cum ii aduce mainile la spate si apoi clicaie mandru catusele, fostul elev Mihai Stratean, actual politist serios cu indatoriri sociale simti ca e aproape sa piarda clipa.
Gandurile ii alergau in urma, in dimineata fatidica: un copil cu muci la radacina nasului si mainile lipicioase de la “pachetel” se indreapta spre tabla. Nu stie lectia, ca azinoapte a clasificat dinozauri. Pana tarziu. Mai plinut din fire, de la “piftelutele” mamei, elevul Stratean sta cu creta in mana si baguie ceva ca o lectie de matematica. O musca ii mangaie mana lipicioasa. Il trec toate naduselile si din toate semnle ciudate de pe tabla, vede doar triceratopshi sau tirecshi. Il doare ceva in suflet ca o tristete de extinctie. Timpul trece inapoi, mereu raspunde la aceeasi intrebare, mereu gresit.
- Dar vorbeste odata, ce Dumnezeu, n-am mai vazut copil asa innodat ca tine, Stratean!
Vocea rigida si tzepoasa semana cu nota pe care o primise si care, trebuie sa spunem, ii distrusese viata. Speriati ca micul Stratean e complexat ca e mai grasut, parintii lui ii aruncasera toti dinozaurii de maglavais, modelati cu grija in cativa ani dupa modelele din editia princeps a unicei carti valoroase pentru pitic: “Dinozaurii. Adevar si minciuna”, apoi il trimisesera in primul fat-camp, sa dea jos kilogramele de complexe. Inca simtea in gat meniul “disociat”, macaroane cu branza si pateu. Mult pateu.
Isi duse instinctiv mana la catuse si…
… acolo ii ramase, tremurand. Femeia din fata lui, care nu era Ea, se uita fix la fruntea lui, curioasa, probabil, de ce omul din fata ei transpira la minus 10 grade cate erau in autobuzul ticsit cu zeci de oameni ce respirau acelasi aer ieftin si perimat. Nu e ea, nu e ea, nu e ea, isi repeta Mihai de trei ori in gand, asa cum se autosugestionase sa faca, in momentele lui cele mai nasoale. Mana ii aluneca invinsa pe langa corp.
Asa se simtea si el, invins. Invins, umed si naclaios, la fel ca ziua pe care tocmai o incepuse. Uitandu-se din nou la femeia care cazuse prada fantasmelor sale, observa trasaturile care il facusera sa se insele…ar fi posibil ca?..
-Mihai? Mihai Stratean, nu?
- Săru-mâna, spuse.
Mihai îşi înfigea unghiile în palmă încercând să se calmeze.
- Te-ai făcut poliţist … spuse şi profa cu înţelegere şi cinism ca şi când, niciodată n-ar fi putut să-şi fi ales o meserie mai potrivită. Ce mai faci?
A fost, cu siguranta, ca un fulger, raspunsul elevului Mihai Stratean, fost pasionat de dinozauri, actual politist cu norma intreaga si responsabilitati extinse la sectia doi, circulatie.
Nimeni nu poate spune cum s-a petrecut cu exactitate, destul ca, ajuns acasa, dupa cateva zeci de minute, unul din calatorii din autobuz i-a povestit cu seriozitate casnica sotiei lui teribila intamplare: un politist cu o fata cam tampa a vomitat dintr-o data macaroane cu branza si ceea ce semana a cutii minuscule si nedesfacute de pateu. “din ficat de porc”, i-ar mai fi zis sotiei, dupa care s-a apucat sa-si unga cu ulei de floarea soarelui balamalele usii de la baie.
Cat despre politist…
Acesta zacea, plin de voma, pe jos, in spatele autobuzului gol, inca tinandu-se de-o bara. Il trezi o voce tabagica:
-Alo, fratele meu, ce facem aici, a? Mergi la bal mascat sau un’ te crezi? ‘tu-va mama voastră de drogaţi…
– Dar eu sunt…reusi sa ingaime Mihai, cu o voce stinsa.
- Cin’ esti tu ma, politist obiectiv? Si io’s Salam, manca-ti-as! Ieşi afară, nu vezi că mi-ai imputit autobuzul? Hai, mars!
Dorind sa scape cat mai repede de situatia jenanta in care se afla, Mihai nu riposta.
Impleticindu-se pe scarile inalte ale autobuzului, se prabusi pe trotuar cu o bufnitura seaca. Se retrase langa un tomberon si incepu sa planga cu suspine, cu capul in maini.
Niciun moment de reculegere nu i-a fost insa acordat deoarece un gunoier lua tomberonul impingandu-l cu scarba, iar cum trotuarul era impodobit de o gheatza oglinda aluneca si cazu pe mana dreapta, care trosni. Surprins de succesiunea de actiuni total inopinante si prapastioase ramase buimac in fund, cu mana stanga pipandu-si inconstient surata.
Unde am cotit oare in cursa vietii catre hulitul asta destin de politai? Care raspuns am ratat la quiz-ul sansei?
Oi fi oare reincarnarea urmatoare unei vieti ticaloase? – aste intrebari tocmai luau nastere, continand aproximativ acest traect semiotic, datorita unei particularitati calculatorii a sistemului cognitiv. Spun ca inmugureau insa forma definitorie sa capete nu au avut parte intrucat zânul politistilor i-a sarit in ajutor. Prima data a fost trezit la realitate de durerea ce ii vestea cum ca mana mai mult ca sigur necesita reparatie care la randul ei impunea repaus, in raport cu ea insasi. Apoi a urmat cel mai fantasmagoric episod din epica fiintare a lui Strateanu, Mihai Strateanu.
Îşi pierduse borseta. Geanta din imitaţie de piele, pe care o purta sub braţ, şi de care era nedespărţit, nu mai era. Gândurile îi zburară în trecut, încercând să vizualizeze ultima dată când o ţinea sub mâneca paltonului. O tristeţe imensă îi îngheţă firicelul de transpiraţie ce se scurgea pe fruntea gălbejită. Borseta….borseta…unde am lăsat-o? Cand se angajase la sectia doi, subcomisarul Fircea ii spusese sa adopte o tinuta profesionista, demna de un politist. De azi incolo nu mai avea ce cauta la sectie fara borseta. “Cum ce borseta? Tu nu ai vazut ca toti au, pe langa geaca de piele potrivita peste uniforma si o borseta asortata? Bosera este simbolul intelectualitatii, dom’le…”. Era pierdut si el.
Nici nu mai stia cu ce mana sa-si pipaie bratul scrantit si cu care sa dibuiasca borseta. Trebuia sa ajunga la un spital. La urgente. Undeva. Dar cum sa se legitimeze? cine sa te mai ia in seama, la urgente, printre atatia multi altii, daca nu poti dovedi ca esti politist.Ca esti Politistul. Ca esti Cineva… Mihai incepu sa-si perie grijuliu tinutam cu maneca mainii functionale. “Sa-mi bag, in ea de luni!”
- Va apartine? – o voce suava se infiltra prin rapacea realitate imediata. Fata unui inger dizolva tot inghetul diminetii dusmanoase de decembrie,
un efect hollywoodian instant destinat unei singure persoane – psihologia are uneori un management curios al PIB-ului neurotic, iar o aripa, pardon, o mana intinsa
prezenta borseta. Lacrimile i-au taspit a doua oara in acea dimineata si a 3-a in ultimii 5 ani, cealalta memorabila ocazie a insotit inmanarea tadulei de politist.
Membrul superior ii se intarii si se inclesta de borseta insa delicat o scurse din posesia tinerei cu parul cel mai smaraldin.
- Va rog circulati, nu aveti nimic la care sa va holbati … duduie! – si spinarea ii se arcuii din nou, redbull-ului regasirii pretioasei isi facu efectul.
*** THE END