Ministerul Educaţiei s-a gândit la acest aspect: că grădinarii români să înveţe că nu totul în viaţă e frumos şi bun (ca şi când faptul că s-au născut în România n-ar fi o lecţie suficientă…) şi trebuie învăţaţi de mici cu toleranţa, echitatea şi zona gri a politic-corectness-ului conceptelor europene. Ministerul va aloca, în acest sens, 2,75 milioane de euro în licitaţie publică, unei firme care face cele mai urâte şi ieftine păpuşi.

Licitaţia, deschisă până la 11 octombrie, face parte din Proiectul pentru Reforma Educaţiei Timpurii şi mai vizează achiziţionarea a câte 12.577 de truse medicale de jucărie, seturi de vehicule de jucărie, jucării adecvate activităţilor de tip casnic, aragaze, frigidere, maşini de spălat rufe şi aspiratoare. Păpuşile cu dizabilităţi vor fi grupate în seturi cu minimum şase figurine din plastic, fiecare reprezentând câte o persoană cu altă dizabilitate decât celelalte. Înălţimea minimă a unei păpuşi este de 10 centimetri şi nu se admit figurine formate din două bucăţi, dar care se pot detaşa una de cealaltă, potrivit condiţiilor din anunţul licitaţiei.

Personal nu cred în genul ăsta de educaţie, aşa cum nu cred nici în poveştile corect-politic transformate unde iezii caprei nu mai sunt mâncaţi de lup, unde scufiţa roşie nu e o fetiţă mică de înălţime mâncată de lup, nici lupul nu e împuşcat, nu cred că nuanţele ne dezvoltă mintea. Dimpotrivă. Cred că diluarea graniţelor dintre bine şi rău ne fac să ne pierdem reperele, să renunţăm să mai luptăm de partea binelui, să luptăm pentru mai bine, să “dovedim” greutăţile ca voinicul din poveste. Aşa că succes în renovarea umanităţii într-o masă castrată de indivizi care se complac admirând păpuşi urâte. În aceeaşi galerie de educaţie după model vestic e cărţulia pentru copilaşi, predată în anumite grădiniţe, Sexul Povestit celor mici în două volume, unde se spune că “puţulica băieţelului se întăreşte” etc, am citit bucăţi în librărie şi m-am ultragiat. Ce sens are să ştie copiii astfel de informaţii la 4-5 ani? Poate ne explică tot ministerul care a avizat materialul didactic pentru formare timpurie, sau care e denumirea programului.

Revenind, în străinătate, păpuşile cu disabilităţi se vând ca pâine calda şi sunt cumpărate de părinţii copiiilor care suferă de cumplite boli de dezvoltare sau psihice sau care s-au născut cu malformaţii. Cică se simt mai bine dacă văd păpuşi care le seamănă. Eu mă îndoiesc. În afară de exploatarea pur comercială a nenorocirii unora, dovadă că Becky – prietena lui Barbie (foto drepta) în scaun cu rotile se vinde peste noapte în milioane de exemplare, păpuşelele cu Sindrom Down, fără picioare, sau oarbe, nu fac altceva decât să mângâie orgoliul ONGiştilor care şi-au găsit în acest domeniu modul de a-şi justifica activitatea. Asta şi interzicerea lui Tom and Jerry care, nu-i aşa, e prea violent.

RECOMANDARE: Pe aceeaşi temă, da’ mult mai funny: Te fac o dizabilitate locomotorie, păpuşă?

Statistic, din câte am învăţat la cursurile anti-discriminare, nu se susţine teoria cu “toţi ţiganii sunt hoţi”, iar românii sunt, în continuare, cei care dau “tunurile” cele mai mari şi sunt cei mai consistenţi criminali din ţara asta. Ce se întâmplă acum, de la expulzările nazi-ofile din Franţa la mitingurile corect-politice unde ong-iştii se bat cu tegla în piept pentru drepturile etniei rome sunt pe de-o parte o reacţie de saturaţie şi prea-plin la obrăznicia şi sfidarea ţiganilor faţă de legi şi, pe de altă parte, o reacţie mimetică de “bon ton” a aşa-zişilor pacifişti, de consemnat în viitoarele dosare de finanţare din fonduri europene.

Ţigăniada, sau ţigănizarea nu sunt de ieri de azi. Pe vremea lui Ceauşescu ţin minte că nu vedeam picior de ţigan. Cât am fost mică în ograda bunică-mii singurii pe care i-am văzut erau corturarii, cu pălării mari şi negre care lipeau burlane şi reparau oalele. M-am jucat pe şanţ toată tinereţea cu ţigănuşii din vecini, cu Dolănescu, Argintaru, Mătasea. “Mâţă” şi “ascunsa” şi diferenţa se făcea numai la culoare. Unde era inflaţia de ţigani, atunci? Când această etnie e sinonim cu procreaţia. România s-a spălat pe mâini de problema ţiganilor, ca şi când n-ar fi trebuit să îşi pună această întrebare: cu ăştia ce facem? Au fost lăsaţi să crească în ghetouri simbolice, să trăiască “în legea ţigănească” din pseudo-toleranţă, când colo, nimeni nu ştia cum să-i ia, cum să-i educe. Când a fost la modă, s-au creat şi ţ-şpe mii de asociaţii şi fundaţii (cică)non-profit pentru conştientizarea etniei rome, pentru acceptanţă, pentru eradicarea abandonului şcolar şi a analfabetismului. Numai prostii fără niciun fond. În realitate aceste ONG-uri au încasat quintale de bani pentru o mână de fluturaşi care erau împărţiţi în coloniile de romi şi în care tineretul era îndemnat după model leninist să se ducă la şcoală, să se spele. Cu ce să se spele, dacă în satele lor improvizate pe munţii de gunoi şi rampele marilor oraşe, singura apă era de la ploaie? Cu ce să se ducă la şcoală când pentru copilaşi, câteva creioane colorate şi o cămăşuţă curată te fac să te simţi bogat şi egal cu ceilalţi, nu un gunoi? Tot la măsuri bifate pe hârtie: în comunităţile cu ţigani mulţi s-au angajat profesori care predau în limba romani, pentru clase speciale de romi, care însă nu au putut fi încropite pentru că elevii nu se ţineau de şcoală. Dar de făcut, s-a făcut, e pus pe listă, închis şi trimis la centru la Bruxelles să vadă Uniunea că facem treabă.

La Cluj se va închide, cât de curând, cartierul Pata Rât, Dallasul cu i se spune cu cinism – o comunitate de câteva sute (poate mai bine?) de ţigani care trăiesc doar de pe urma reciclării gunoaielor. Închidem groapa, ce facem cu cele câteva sute de persoane care vor rămâne fără activitate. Sunt colateral damages, cum s-ar zice, nu există un proiect care să-i vizeze. Se va vedea ce se va întâmpla, când va fi să fie. Cum asta a fost atitudinea faţă de ţigani întotdeauna.  Autorităţile nu ştiu nici măcar care e numărul lor real, nu s-au preocupat să le facă buletine pentru că “nu declară naşterile”, nu au ajutor social, nu dispun de îngrijire medicală/sanitară de niciun fel.

Acum România se confruntă cu cu degetul întins al Europei care vede între grădina carpatică şi ţigani un semn de egalitate. Dacă noi vedem între brânza mucegăită şi Franţa o echivalenţă, între şuruburi şi Germania o echivalenţă, între pizza şi Italia o echivalenţă, atunci este corect ce crede Europa: ţiganii au fost principalul lucru exportat de noi în 20 de ani. De ani de zile le-am trimis ţiganii pe cap să se descurce cu ei, să fure la ei că măcar au ce, să-i tolereze ei că noi avem altele pe cap, ne-am ofuscat că ne învaţă occidentalii ce-i aia toleranţă când ei nu au aceeaşi mixtură de etnii ca-n Balcani. A fost un gest de obidă al României faţă de Europa: na-vă, să vedem, ce faceţi voi cu ei!

Şi-acum ni-i trimit acasă. Pachet. Ruşinos. Pentru că, nu-i aşa şi italienii şi spaniolii au ţigani. Dar ai lor, gitanos, îi vedem pe Discovery cum dansează dumnezeieşte flamenco-ul, cum îşi gătesc mâncărurile tradiţionale, nu murind de foame pe rampele de gunoaie ale căror fotografii au făcut înconjorul lumii. De zeci de ori. De sute de ori. În România singura campanie de integrare a romilor orchestrată de ONG-uri cu acest specific, încă o dată subliniez,  a fost să li se dea românilor majoritari, la sărbătoarea de comemorare a Holocaustului, poze cu ţigănci în rochii înflorate, frumoase ca-n romanele ruseşti, să li se pună să asculte trei hit-uri din filmul Şatra şi să fie învăţaţi că Avelo Bahtalo! înseamnă Noroc Bun! Dacă-ţi coborai însă ochii din fotografie, la colţul străzii vedeai ce prăpastie covârşitoare e între misterul şi magia nomazilor şi cerşetorul aurolac care doarme pe conductele de apă caldă. Pe el nimeni nu l-a salvat.

Şi încă un statement: acum două săptămâni am primit un e-mail de la Partida Romilor Pro Europa o organizaţie de romi, cum că are de spus un punct de vedere cu privire la tactica adoptată de Sarkozy. Au ţinut să aibă o conferinţă de presă pe strada Coastei din Cluj-Napoca unde o comunitate numeroasă de ţigani şi-au construit colibe (la doi paşi de sediul Nokia) şi trăiesc din mila lui dumnezeu sub ochii poliţiştilor care spun că e o pepinieră infracţională. Ei bine, şeful Ligii Pro Europa, ţigan şi el, a venit în comunitate îmbrăcat într-un costum scump, cu o pălărie impecabilă şi cu inel de aur D/G, el nu locuia acolo, iar sărmanii folosiţi ca ambianţă pentru camerele televiziunilor nu-l văzuseră în viaţa lor până atunci.

FOTO: adevarul.it, adevarul.es, tracologie.info

RECOMANDARI: Eugen Istodor: Ţiganii nu dau blonde şi Hotnews: România nu oferă şanse cetăţenilor ei

* ca să evit discuţii ulterioare, expresia “a ascunde gunoiul sub preş” se referă la a nu-ţi asuma responsabilitatea faţă de o problemă.

Ce am încercat să descriu mai sus a fost însă aievea. Iar balaurul-bondoc chiar există. Sau exista, aşa cum ne demonstrează arheologul clujean Matei Vremir (foto) omul care, pasionat de dinozauri, a descoperit, în toamna lui 2009, cel mai complet schelet de dinozaur din Europa. Pentru cei cu imaginaţia mai puţin debordantă, luaţi nişte cadre din Jurassic Park-ul lui Spielberg şi apoi închideţi ochii.

Aţi văzut velociraptorul? Ăla ca un T-Rex mai mic, care ataca în haită şi păreau inteligenţi? Cei care fugeau după copiii din film? Ei bine, balaurul-bondoc era rudă cu această specie. Vremir spune că balaurul ăsta românesc era mai curând un Rambo al junglei, o corcitură între un pittbull şi un curcan. Era lung de 1.8-2 metri, greu de 30-40 de kg ca un “ciobănesc mai mare”, avea două braţe cu câte două degete cu gheare folosite să atace sau să se caţere în copaci, avea 4 degete la picioarele posterioare, foarte dezvoltate ceea ce demonstrează că alerga cu viteză mare. Spre deosebire de velociraptorii care erau tridactili, balaurul-bondoc avea două degeţele periculoase şi două mici, subdezvoltate care îi dădeau echilibru. Era biped. Ataca prin ambuscadă şi era carnivor. Şi avea pene. “Pe oasele antebraţului există nişte mici punctuaţii care indică existenţa unor proto-pene”, explică Vremir. Din nou stop-cadru de imaginaţie: fiinţa asta, descoperită în 2009, e atât de veche încât pe vremea aia abia se transformau reptilele în păsări, pe scara evolutivă! Penele serveau la etalarea sexualităţii sau pentru protecţie. Cercetătorii suspectează că e vorba de o femelă pentru că are bazinul lat, ca să poată depune ouă. Ouăle micului balaur erau mici şi ovale. Denumirea de balaur-bondoc a fost acceptată de codul zoologic internaţional.

“Am stat lângă o sticlă de vin oltenesc, gândindu-mă împreună cu colegul de la Bucureşti şi cu cercetătorii americani care ne însoţeau, ce nume să-i dăm acestei noi specii. Am zis să fie dragon, dar în română, aşa că am ales un cuvânt autohton, arhaic, balaur. Şi aşa a rămas. Iar bondoc e o adăugire care sugerează statura sa mică şi îndesată”, explică Matei Vremir, paternitatea dinozaurului. Înainte să se cheme balaur-bondoc, animalul era cât pe ce să poarte numele de Seleraptor. De la “sele” care înseamnă rapid, dar şi Sebeş (zona în care a fost descoperit, n.red) şi care se traduce în râu “rapid” şi “raptor”, denumirea oficială a acestui gen de carnivore.

Denumirea oficială a fost mai întâi consemnată pe un şerveţel. “Ca şi tratatul de la Yalta”, a glumit Vremir. Când s-a făcut această descoperire ce a revoluţionat concepţia ştiinţifică despre prezenţa dinozaurilor pe teritoriul actual al României, Vremir efectua săpături de cartografiere în judeţul Alba întrucât hărţile erau incorecte şi trebuiau up-datate. Exponatul unic al balaurului-bondoc a fost găsit la doar 80 de cm adâncime şi se presupune că murit înecat în timpul unor inundaţii musonice, îngropat în mâlul unui râu, astfel că scheletul s-a păstrat intact. Cercetările continuă pentru găsirea craniului, care lipseşte, deocamdată.

Din echipa de cercetători fac parte: Zoltan Csiki – Universitatea Bucureşti, Facultatea de Geofizică şi Geologie, Matei Vremir – Societatea Muzeului Ardelean, Stephen Brusatte – Universitatea Columbia şi Mark Norell – Muzeul American al Ştiinţelor Naturii, departamentul de Paleontologie.

FOTO: Biazofia (c)

Trecând peste amănuntul că similitudinea dintre numele meu şi numele evenementului, chiar m-am dus la Peninsula ca acasă. Ca şi când m-aş fi întors dintr-o lungă călătorie, acolo unde mi-era locul, unde îţi zboară ideile din cap şi unde te moi sub soarele inspiraţiei. Ehei, poezie… Cu alte cuvinte mi-a tihnit această mini vacanţă în care am asistat la nişte recitaluri absolut formidabile, dar unde mi-am şi ascuţit ochiul critic, sau mai curând, urechea critică. Fotografii şi impresii de la Peninsula 2010, în cele ce urmează:

Concertul celor de la Gorillaz Sound System (GSS) a fost extraordinar. O sinteză de imagine şi muzică, într-un ambalaj care te lăsa chiaun, ca şi când te trezeşti dintr-un vis sau după o experienţă psihedelică. Apărându-şi cu stoicism brandul, de formaţie virtuală, GSS a refuzat orice întâlnire cu presa, orice interviu, mai mult, au interzis şi gazdelor să filmeze evenimentul. Cele două ecrane mari care încadrau scena pentru a oferi vizibilitate spectatorilor mai timizi, din spate, au fost coborâte în bernă înainte de concertul lor, iar suprafaţa scenei a fost acoperită cu o perdea. Totul s-a petrecut în spatele acestei cortine fizice şi imaginare între band şi public, în timp ce imaginile cu Murdoc Niccals, bassistul meu preferat, îţi umpleau ochii, în noapte. Au cântat Clint Eastwood la început şi Feel Good la final. În răstimpuri, spoturi puternice iluminau trupa invizibilă de după perdea ca să vadă şi publicul că nu ţopăie de unul singur, ca la discotecă, după un disc, ci totul se întâmplă aievea. A fost magic. Din informaţiile Biazofiei, GSS sunt de fapt trei muzicieni de culoare, de o energie incredibilă. În foto, 2-D.

Europe a fost la Peninsula. Şi a fost o dată ca niciodată. Acum e doar o proiecţie a ceea ce a fost trupa unei singure melodii. Dacă nu ar fi cântat Final Countdown, ar fi fost linşaţi. Dar a sunat fenomenal piesa. Lumea s-a dezlănţuit abia la această dovadă că formaţia a cărei inspiraţie de moment a creat o întreagă mitologie şi o simbolistică în jurul câtorva acorduri, se află într-adevăr la Peninsula, Târgu Mureş. În schimb, Joey Tempest, cu o freză de tinerel de mall, se mişcă fix ca la MTV.

Zdob şi Zdub a fost beleeaaaa, bei! Cred c-ar putea scula şi morţii dacă ar cânta la o înmormântare. Au cântat mai ales piesele vechi, abia acum se pregătesc să lanseze un nou album. Se va numi Vin alb, vin roşu şi ne-au promis o surpriză acustică. “Nu seamănă cu niciunul dintre albumele pe care le-am scos până acum. E complet diferit”, a declarat la conferinţa de presă Roman, solistul. În premieră, moldovenii au lucrat şi nişte piese cu mesaj social, au înregistrat albumul în Berlin. Bafta lor.

Despre Korn, ce să mai zic. Vedete. Au întârziat două ore la conferinţa pentru care şi-au dat girul, stricând planurile tuturor, zeci de interviuri programate, etc. Sonorizarea deficitară a stricat efectul de bombă-chimică, isterie la care m-aş fi aşteptat. Minute în şir l-am văzut pe Jonathan Davis (foto) gesticulând cu microfonul fără să se audă un sunet din grumazu-i. Agitaţie pentru nimic. Apoi a mai fost şi echipamentul: era îmbrăcat în trening, adidas. Din câte am înţeles trupa în sine are nişte contracte cu celebra firmă de echipament sportiv, dar totuşi, mă dezgustă când o formaţie, rock, care ar trebui să fie antisistem-protestatară, rebelă prin definiţie, făcând propagandă porcilor de capitalişti.

Surpriză de proporţii pentru mine trupa Blue Spirit, un colaj extrem de reuşit de muzicieni de calitate şi blues-men care performează pe lângă Mike Godoroja. Au cântat de mi s-a făcut pielea de găină nişte coveruri de la Led Zeppelin. “Dacă Bach a fost tatăl muzicii simfonice, Zeppelin e tatăl blues-ului” a spus Godoroja. Adevăr grăieşti, Mike!

Fotografii (c) Biazofia şi Ioana TOHAT (pozele Korn şi Subscribe).

Galerie FOTO:

Ca să nu-i zic pedofil dintr-un început, Roth ăsta, cetăţean german, mi-a dat o senzaţie de curentare, la vedere, ca şi când ai atinge în apă o meduză, sau când ai vedea pe stradă un şobolan mort sau ca şi când ai călca într-un rahat. El stătea în boxa acuzaţilor cu o sumedenie de ţigani mustăcioşi care îl primeau cu curiozitate: era străin, relaxat, într-un tricou galben, benign, cu bermude în carouri şi şlapi şi un zâmbet nesfârşit pe figură. Ca şi când nu ar fi venit acolo la execuţia sa, ci la un spectacol, bunăoară, şi unul prost. Pe toată durata recursului a zâmbit aşa, de-ţi venea să-i rozi beregata.

Pe scurt, Roth ăsta a fost arestat săptămâna trecută de Tribunalul Sălaj, sub acuzaţia de trafic de minori, pedofilie, după ce a fost prins în flagrant, iar la percheziţiile domiciliare s-au găsit câteva sute de înregistrări cu băieţaşi fie dezbrăcţi fie echipaţi războinic mimând actul sexual. Procurorii spun că vindea înregistrările cu câte 3.000 de coco bucata, în Canada, de unde erau difuzate pe net. Mai mult, Roth a fost condamnat în Germania în urmă cu ceva ani pentru pedofilie. Nu sunteţi curioşi ce a zis în faţa judecătorilor clujeni în timp ce-şi negocia eliberarea şi continuarea cercetărilor cu el în stare de libertate?

A zis aşa:

• Motivele pentru care am fost judecat în Germania nu se pot compara cu cele de acum. Niciun copil nu  a reproşat că l-am agresat, că am fost violent sau că l-am pus să facă ceva. Niciodată n-am fost violent, am avut o relaţie lungă atât cu copiii cât şi cu părinţii lor. Deci nu sunt un pericol public
• În afară de faptul că am aflat acum că fotgrafierea unor oameni goi e un lucru atât de grav, nici nu mai am echipamentul necesar pentru a face asta. Deci nu pot persevera în aşa-zisa infracţiune.
• În România sunt nişte definiţii legale care nu au mai fost actualizate din anii 70. Copiii au fost audiaţi fără să fie informaţi părinţii lor. Un copil mi-a spus că a fost pus să scrie ceva după dictare.
• Dacă îmi reproşaţi că am înclinaţii pedofile, nu e interzis să ai astfel de înclinaţii pedofile şi nu eu am ales să le am, aşa cum nici dvoastră nu aţi ales să fiţi heterosexuală.
• Goliciunea nu înseamnă pornografie.
• O societate are datoria să tolereze libertatea de opinie şi opiniile celorlalţi, chiar dacă nu corespund cu părerea majorităţii.

Iar cireaşa de pe tort a procesului a fost avocatul, apărarea din oficiu, Dumitru Mureşan din Baroul Sălaj. Acest om care a jucat rolul procurorului, fără măcar să-şi dea seama. El a spus următoarele cuvinte, încercând, chipurile, să-l apere pe Roth:

• Dânsul nu a făcut pornografie infantilă, a dorit să pozeze doar nuduri, o practică ce se face frecvent în mai multe ţări din UE. Aceste poze există şi în România, pe internet, pe facebook. Există poze cu copii nud, dar asta nu înseamn pornografie, dânsul e mai sensibil cu copiii. Şi suferă şi de diabet.

Mda… suferă de diabet. Probabil de la bomboanele pe care le-a oferit copiiilor.

FOTO: africanpress.wordpress.co cu menţiunea că ăsta e ALT pedofil, tot neamţ. Popoarele germanice sunt mai predispuse la pedofilie?

REPREZENTATIV: http://i.imgur.com/94ePv.jpg

Festivalul Peninsula a decis şi anul acesta să fie un eveniment care are grijă de mediul înconjurător. Din acest motiv, organizatorii festivalului, împreună cu Eco-Rom Ambalaje şi cu ajutorul sponsorilor evenimentului (Coca-Cola, Heineken), îi vor premia şi în 2010 pe cei care participă la colectarea selectivă pe teritoriul celui mai mare festival din România.
La “Punctul Verde”, paharele de bere şi PET-urile pot fi preschimbate în produse Coca-Cola, bere Ciuc, tricouri, frisbee-uri, brăţări sau gulyás. Nu doar cei care aduc la “Punctul Verde” deşeuri de ambalaje vor fi premiaţi, ci şi cei care folosesc punctele de colectare selectivă amplasate pe teritoriul festivalului. Ei vor primi una din cele 2.000 de brăţări puse la bătaie.

Eu mă bag la gulyas.

E o treabă excelentă asta cu motivarea petrecăreţilor, duci nişte pahare goale la reciclat şi le primeşti pline, mai ales că în astfel de locaţii se bea şi se aruncă ambalaje în cantităţi industriale. La alte festivaluri chiar se percepe, la intrare, câte 5 euro, “taxa eco” pe care îi poţi recupera, rând pe rând, dacă aduni nişte saci cu pet-uri. E suficient să pui la un loc berea pe care o bei singur.

FOTO: nights.ro

Poate că-avem mai mult tradiţia catharsisului de pe stadioanele de fotbal, dar nici acolo, ultraşii noştri nu se compară cu susţinătorii fanatici ai altor echipe. Revenind la miile de oameni adunaţi sâmbătă în Piaţa Mare din inima Transilvaniei – Sibiu şi duminică pe platoul asfaltic de la Polus Center  Cluj… dezamăgitor. M-aşteptam în ambele cazuri ca roakerii să îşi rupă tricourile de pe ei, să cânte versurile, să îşi strige bucuria şi s-o stingă cu bere să văd descătuşare, sictirul ălă pe care îl împrumută nemţii, spre exemplu, când eşuează la marile festivaluri de rock din Europa. Ei se abandonează total atmosferei de pe un platou de concert unde va cânta trupa lor preferată. Că sunt Scorpions sau Maiden sau Kiss. Vin cu steaguri, cu feţe pictate, se spală cu bere pe cap, îşi dezbracă femeile, îşi dau foc la rulote, îşi abandonează corturile, se aruncă în mulţime, totul devine un woodstock post-modern, asumat pentru o zi sau două. Cât stai să-şi scoţi ideile din cap. Pe urmă, n-ai decât să revii la tine însuţi, cu brăcinarii corect îmbrăcaţi şi servietă şi bicicletă.

Ei bine, în Sibiu, la Dark Tranquillity, care au cântat prima oară în România, au făcut show. Mi s-a făcut piele de găină când am auzit Misery’s Crow, iar solistul Mikael Stanne (foto) e fantastic. Făcut din acelaşi material ignifug parcă, din fontă, ca şi toţi marii solişti, care sunt în stare să aprindă focul în mulţime şi să-l întreţină şi să-l domine şi să iasă ne-arşi din acest joc de-a violenţa. Mi-a plăcut mult. Din nou, reacţia publicului a fost palidă, n-au reuşit să scandeze nici măcar un bis, chit că dark-tran-ki-lli-ty e foarte lung şi sună mai mult haios decât motivant.

Apoi a venit Sergiu. Da. Ser-giu Tan-ki-an… care, în primul rând, a fost îmbrăcat banal, n-avea joben şi nici atitudinea aia ludic-diabolică pe care o afişează în videoclipuri, aşadar purta o cămaşă albă şi pantaloni negri. Sec. Curat concert. Are un band jos pălăria, iar mini-orchestra de români cu care a urcat pe scenă a fost bestială. Şi “a băgat” – cum se zice – toate piesele pe care mă aşteptam să le cânte. Şiii, totuşi, la fiecare intervenţie dintre piese mi-a ridicat tensiunea cu discursul socialistoid, neo-marxistico-freak, power to the people. A zis-o inclusiv pe aia cu “You have a beautiful country”. Publicul, sec. Compact şi fără bucurie în el. Au fost câţiva care au iniţiat un pogo undeva în faţa scenei, dar şi pe ăia îi cunosc că mi-s amici, au mai salvat onoarea răilor. Sonorizarea, aşa-şi-aşa, înfundată în faţă, în spate acceptabil. Şi totuşi, vocea lui Tankian care e piţigăiată şi dură ca un bisturiu, sună muuuult mai bine în contextul System of a Down şi capătă greutate şi “coaie” şi sună de-ţi crapă sufletul. Nice.

Maiden-ul de la Cluj a fost vis. I-am văzut prima oară acum doi ani, la festivalul de la Graspop Metal Meeting-Belgia, la un loc cu vreo 50.000 de oameni. Acolo am căscat ochii la scenă, siderată de spectacol. Acum însă i enjoyed the show. Mi s-a părut că toţi au fost foarte prezenţi pe scenă, cu toate că veneau de la Sziget unde atmosfera e “the shit”, incredibilă, mi se părea uimitor că sunt la Cluj, dar mă dumiream repede când vedeam că scrie Carrefour şi Media Galaxy pe Polus. Dickinson a băgat în priză miile de rockeraşi. Ciocolată! Iară, ce m-a deranjat, că era plin de populaţie de mall în public, care nu ştia ce caută acolo, dar na, primiseră bilet sau invitaţie gratis – pass-urile de acest fel au curs în ultimele ore înainte de concert. Nu auzeam sufletul mulţimii, dacă urla sau cânta, pentru că mă fura priveliştea pisicuţelor rozosine care survolau cu privirea orizontul în căutare, macar, de un vertigo sau turabo cafe să se aşeze. Bărbaţii de mall cu creastă, şlapi şi bermude în carouri făceau poze la roakeristele dezlănţuite şi la metaliştii-sfătoşi cu barbă care erau în lumea lor, ca la zoo. Nu mi-a plăcut că nu s-a dat niciun semn distinctiv la intrarea în perimetrul concertului, o brăţară, fie ea şi de hârtie, o dată intrat, nu mai puteai să ieşi pentru că nu erai lăsat să te întorci. Mai rar aşa ceva. Mulţi fani au fost văduviţi de două ori de amintiri, o dată pentru că n-aveau “brăţara” pe care o poartă luni la rând, apoi pentru că nu s-a dat liber la făcut poze. M-am amuzat pe cinste, la ieşire, când mulţimea degaja spre centru prin coridorul de sârmă: pe banda circulabilă a trecut o gagică în pantaloni scurţi de piele călare pe un motor. Şi atunci şi-au dat drumul roackerii, s-au aruncat urlând ca animalel în pereţii care se clătinau, amuşinând prada cu umor şi mai ales ca să-i sperie pe bătrâneii de la PP Protect care se regrupaseră deja, a pericol. Şi apoi s-a auzi ca un vuiet, ca o viitură, pe toată lungimea coridorului din Mănăştur la Polus, strigătul de atac: Maiden, Maiden, din mii de voci. Şi mi s-a făcut piele de găină. (FOTO: feed.ro şi Biazofia)

Aici, Radu Pădurean a făcut nişte poze senzaţionale la concertul Iron Maiden

PS 1: tricoul ăsta a făcut drum lung până să ajungă acasă: a trecut prin Olanda, Brutal Assault-Cehia şi a fost cât pe-aci să vizioneze concertul lui Maiden de la Cluj.

PS 2: Ce i-a enervat pe roakeri vezi aici şi aici şi aici.

Filmul e un document care îţi face pielea-de-găină, pentru că reuşeşte să surprindă efervescenţa perioadei post flower-power în Statele Unite, masivele mişcări de mase împotriva continuării războiului din Vietnam – un război nepopular care nu a putut să fie spălat prin discursuri ideologice, de politicienii vremii. Frontul anti-establishement e completat de acţiunile partidului Black Panther care milita pentru drepturile afro-americanilor prin mijloace non-agresive, dar şi controversate aflate la marginea terorismului. În scenă mai intră Edgar Hoover, primul şef al FBI-ului, apoi Richard Nixon care câştigă alegerile minţind electoratul că va găsi o soluţie pentru ieşirea din război a SUA. Iar în centrul acestei revoluţii de la finalul anilor ’60, mijlocul anilor ’70 stă o figură iconică, o emblemă a ceea ce a devenit apoi un simplu slogan de lipit pe tricouri, make peace not war, John Lennon.

Evoluţia sa de la un star pop la o adevărată carieră politică, fiind receptat atât de susţinători cât şi de către oponenţi drept  un veritabil argument anti-putere, are loc în spaţiul american, o ţară adoptivă pentru un englez. Lennon reuşeşte să-şi atragă împotrivă imensa masă  a americanilor middle-class, conservatori, după ce declară, absolut fantastic, că Beatles-ii sunt mai populari decât Cristos. Scandalul începe în iulie 1966, când revista DATEbook publică un interviu cu Lennon.  “We’re more popular than Jesus”, afirmă el, iar de aici tăvălugul anti-Beatles duce la incendierea de materiale promoţionale şi discuri ale formaţiei, în piaţa publică, reacţii violente ale Ku-Klux-Klanu-lui.

Personalitatea lui Lennon se conturează încetul cu încetul. De la “A hard day’s night” la imnul revoluţiei pacifiste, “Give peace o chance” e un proces demn de un tratat de “commitment” faţă de o idee, de ceea ce înseamnă societate civilă sau ceea ce începea să se contureze în societate civilă. E absolut remarcabil. În plus, clasorul de intervievaţi care refac acest tablou complicat, transformă documentarul lui Leaf&Scheinfeld, în material didactic pentru şcoli: în film apar Noam Chomsky, Walter Cronkite – ştirist la CBS Evening News, Carl Bernstein – dap, de la Washington Post, tipu care a făcut echipă cu Bob Woodward şi au dat de capătul celebrei afaceri Watergate finalizate cu demisia lui Nixon (vezi “All the President’s Men”/”Toţi oamenii preşedintelui”, R. Alan J. Pakula, 1976), apoi  Bobby Seals unul din celebri activişti de la Black Panther, Ron Kovic – cel care a scris romanul “Născut pe 4 iulie”, ulterior ecranizat în 1989 de Oliver Stone cu Tom Cruise în rol principal, foşti agenţi FBI şi membri în administraţia Nixon. Iar imaginile de arhivă sunt spectaculoase, de la mitingurile Black Panther, la revoluţia de stradă din 1968, în timpul Convenţiei de la Chicago, la protestele lui Lennon şi Yoko “stay in bed”, “war is over-if you want it”.

Documentarul a fost lansat în 2006 şi merită să fie văzut. De 100 de ori, merită!

În aceeaşi notă am încercat să recreez ici-işa un colaj de portrete cu oameni dragi sau pe care i-am întâlnit vara asta. Nu se ţin de mâini şi nu mărşăluiesc pentru pacea mondială, însă figurile lor mi-au rămas întipărite pe retină şi pe cardul aparatului foto.. Haosul în care apar e pentru că nu ştiu să le aşez cumsecade, dar puteţi crede că ţine de ceva feng-shui artisticoid .

FOTO: Biazofia (c)